Povestea celor două orașe: Biblioteci Vii

Salut prieteni,

A trecut ceva timp de când am scris ultima oară. Prietenul meu m-a dus într-un tur al orașului său. Ca să îi protejăm identitatea, îl vom pe prietenul meu Tim. Pe mine m-a prezentat ca fiind prietenul său dintr-un ținut îndepărtat. Nu putem să spunem celorlalți că eu vin de dincolo de râu. Acesta este micul nostru secret 🤫.

Îmi pare că sunt aici de mulți ani, chiar dacă am sosit abia de o săptămână. Este ca și cum i-aș cunoaște pe acești oameni de mult timp.

Orașul este plin de viață și de activitate. Tim parcă îi cunoaște pe toți oamenii și toți îl cunosc pe el. Oamenii sunt buni și m-au primit cu drag în comunitatea lor. Chiar mi-au pus un nume: Vitsher z oo. Tim îmi spune că înseamnă Zvâcnire Nervoasă. Sună mai bine în limba lor. Mi-au pus acest nume pentru că au spus că zâmbetul meu pare nervos când salut. Dacă nu ați înțeles ce vreau să spun, lăsați-mă să vă explic. Acolo de unde vin eu, saluturile noastre durează doar câteva secunde și de obicei sunt însoțite de un zâmbet. Noi doar spunem: “Bună, ce faci?”, iar răspunsul este: “Sunt bine, mulțumesc 😀.”

Dar la ei nu e așa. Un salut e o întreagă conversație. Saluturile lor sunt mult mai personale. Tim mi-a explicat că un salut e incomplet dacă nu conține ultimele știri despre propria sănătate și viață de familie. Amintește-ți că s-a spus – oamenii din acest oraș par să spună mult mai multe lucruri. Ei spun că eu par un ciudat, deoarece nu spun prea multe, ci doar zâmbesc mult.

Am petrecut ceva timp cu bătrânii orașului. Ei își petrec după-mesele spunând povești despre istoria orașului lor. Nu m-am putut abține și mi-am imaginat cât de imensă trebuie să fie biblioteca lor și câte volume trebuie să conțină toată această informație. În orașul meu natal, ar trebui să petreci mult timp la bibliotecă pentru a citi, înainte ca să vorbești oamenilor cu autoritate. Autorii bibliografiei tale determină autoritatea ta în ce privește un anume subiect.

Tim chicoti, cu un surâs pe față și mi-a spus că au inmagazinat toate informațiile în memorie. Am întrerupt și am spus, "dar trebuie să existe o echipă care să își scrie cunoștințele pentru generațiile viitoare. Sau altfel se vor pierde pentru totdeauna!"

Nedumerit, Tim mi-a explicat că nu era necesar, deoarece făceau parte dintr-o lungă tradiție. Această tradiție este de a-și transmite istoria de la o generație la alta.

Prietenul meu Tim m-a ajutat să văd că ei au biblioteci vii. Bibliotecile sunt oamenii, care umblă și respiră. Tradiția lor este una orală. Ei dau viață poveștilor lor. Istoria lor este păstrată în povești și cântece.

Mă pregătesc pentru următoarea vizită la ei. Voi avea ocazia să văd cum învață copiii. Pentru astăzi, atât am avut de zis.

Ne vedem în următorul articol scris,

Songz

 

A Tale of Two Towns: Living Libraries

 Hello friends,

Some time has passed since I last wrote. My friend took me on a tour of his home town. To protect his identify, we'll call him Tim.

I've been introduced as Tim's friend from a far away land. We can't let the town folk know that I'm from across the river. It's our little secret 🤫

It feels like I've been here for many years even though it has been only one week. It's almost as if I've known the people for a long time.

The town is alive & busy. Tim seems to know everyone, and is known by everyone. The people are kind & have welcomed me into their community. They even gave me a name: Vitsher z oo . Tim tells me it means nervous twitch. It sounds better in his language. They gave me the name because they said my smile looks nervous when I greet. If this is a bit confusing, let me explain. Where I come from, our greetings are rarely longer than a minute and are often accompanied by a complimentary smile. We just say, "Hello, how are you?" and reply, "I'm well, thanks 😊"

But, that's not how they do it. A greeting is a conversation on its own. Their greetings are more personal. Tim explained a greeting was incomplete without an update on one's health & family life. Remember It Was Said—the people in this town seem to say a lot more! They say I'm strange because I don't say much, but smile a lot.

We spent some time with the elders of the town. They spend their afternoons telling stories about the town's history. I couldn't help but imagined how huge their library must be and the books with all the information. In my hometown, you would have to spend a lot of time in the library reading books before speaking to people with authority. The authors in your bibliography determined your authority on a subject.

Tim chuckled, with a smirk on his face, and told me they had committed all the info to memory. I interrupted and said, "but there needs to be a team which will write down their words for future generations. Or else it will be lost, forever!"

Puzzled, Tim explained that wasn't necessary because they were part of a long tradition. This was a tradition of preserving their history from one generation to the next.

My friend Tim, helped me see that they had living libraries. The people were walking & breathing encyclopaedias. Theirs was an oral tradition. They brought their stories to life. Their history was preserved in their stories & songs.

I'm preparing for my next visit. I'll get a chance to see how the children learn. That's all from me for now.

Until we read again,

Songz