Oral Preference Learners & Print Preference Learners: A Handy Comparison

 This handout in Romanian and English is from a workshop given at the Rroma Workers Network Conference in Romania this past May. 

 

New preschool for Roma children opened in Leskovac, Serbia

26.4.2021 by alfinda herman from /https://romanetworks.org/

Great news from Serbia! A new preschool for Roma children has recently been opened in the town of Leskovac, amidst great joy of celebration. This preschool is an initiative of the Roma Community Church in Leskovac in partnership with two international organisations.

Teacher and students at the preschool

The preschool consists of two groups of eight students each and will be taught by a teacher and an assistant. The teaching will be done in two languages, Romani and Serbian. At the beginning the teaching will be in Romani while students are introduced to Serbian words. Towards the end of the school year, the teaching will be done mostly in Serbian.

Pastor Misha Bakic, who is part of this initiative, says:

“For years education among the Roma people has been one of the greatest issues among our people. One of the things that is blocking Roma children from being successful in school is the fact that we speak our native language at home, which is Romani. So when the kids are starting to go to school, which uses the Serbian language as the official language, the problem is Roma kids won’t understand the Serbian language and naturally will fall behind in comparison to other kids.

“This is why we had on our hearts for many years to start a preschool education for Roma kids in which there will be a teacher who’s going to teach the kids the Serbian language, Bible lessons, hygiene, culture, good behaviour, and is going to help the kids to be able to follow the lessons and be good students.

“This is going to be a place of blessing, a place of education, and a place of the Bible. Lots of joy, lots of toys, and praises be to the Lord!”

Tim's in Town: A Tale of Two Towns

Hello friends,

It is wonderful to be able to write to you again. On our last communication, I shared about my trip to Tim’s town. Since then, we’ve been able to arrange for Tim to experience life in our town. This has been an opportunity for me to see my town through Tim’s eyes. We have had moments of great learning. Much ink will be spilt sharing these points with you. For this week, I will focus on an experience which happened at the beginning of our tour.

I had time to prepare an itinerary for our tour of the town. I was determined to make the most of each day. To my surprise and frustration, we hardly kept true to the schedule. We stayed longer than expected in most of the activities. We were always running late.

Our visit to the museum was amazing. We spent so much time speaking with the museum guide that we never even got to the library before it closed. My stress levels shot up with every second we went beyond the scheduled time. Amazingly, Tim did not seem too bothered by this “minor” issue. Tim seemed to enjoy the experiences more the longer we spent in each activity.

I remember Tim’s words at the end of the tour. He asked, “Why do you keep on chasing the clock?” He continued, “You will tire yourself before the clock strikes. The experience is worth the time spent.” Tim’s words have lingered in my mind since his visit. I had not thought about time and events that way before.

Until we read again,

Songz

Povestea celor două orașe: Arată-ne!

 Bună prieteni,

 Am vizitat din nou orașul lui Tim. Am avut oportunitatea să observ cum învață copiii.

 Copiii nu încetează să se joace. Dar am observant că li se permite să se joace cu orice, cu toate lucrurile. De la bețe și pietre la aparate vechi, aproape nimic nu le este interzis. Ei folosesc tot ce îi înconjoară pentru joacă. Iar descoperirea de sine face parte din procesul de învățare. Ei dobândesc abilități și cunoștințe pe măsură ce se joacă cu adulții și cu ceilalți copii. Totuși, m-aș bucura să văd că au parte de jucării adecvate vârstei lor.

Cei tineri se întâlnesc la umbra copacilor în zilele însorite sau înăuntru când plouă. Focul poveștilor pline de suspans le încălzește inimile. Când se spune o poveste, fiecărui copil i se dă ocazia să respună povestea. Cu acest exercițiu ei devin parte din poveste. De asemenea, acest lucru îi ajută să rețină informația. Am observant un lucru: copiii își compun propria melodie pentru fiecare poveste. Ei o cântă în timp ce se joacă, în timp ce învață, sau chiar în timp ce își îndeplinesc atribuțiile casnice. Una dintre poveștile preferate ale celor în vârstă e despre cei care au întemeiat orașul. Am fost surprins să văd cum copiii au putut și ei, cu multă ușurință, să spună această poveste. Ei au inmagazinat în memorie toate întâmplările.

Există o zicală pe care copiii o repetă des: “Dacă vrei să te ascultăm, arată-ne. Nu ne spune doar!”. Ei chiar au și o melodie ritmată pentru această zicală. Ei preferă să primească informația în imagini sau video. Acest lucru mie mi se pare ciudat. Eu gândesc în cuvinte și propoziții. Imaginile mele sunt alcătuite din cuvinte și videourile mele sunt propoziții. Așa că am vrut să testez această zicală ciudată. Am văzut o fetiță venind spre casă pe bicicletă, așa că am întrebat-o cine a învățat-o să meargă pe bicicletă. Ea părea că nu înțelege întrebarea. Până la urmă, mi-a spus că a învățat când i-a văzut pe alții mergând pe bicicletă. Acest lucru mi s-a părut ciudat. La noi în oraș, copiii sunt învățați de către părinții lor sau de către frații mai mari. Un copil este asistat și susținut până când este capabil să meargă singur. Mersul pe bicicletă nu e ceva ce ei să învețe de unii singuri.

Repetiția e importantă în această comunitate. Poveștile sunt spuse din nou și din nou, evenimentele sunt reluate și cântecele sunt cântate iar și iar.  Teatrul și muzica sunt incorporate în povești și reprezintă adevăruri și lecții care îi ajută să dea sens vieții. Există un cântecel pe care îl cântă copiii și care îi învață despre pericolul de a se juca cu focul.

Casa arde (X2)

Privește acolo (X2)

Foc, foc (X2)

Toarnă apă (X2)

Acesta este un cântecel scurt, dar vioi. Este ca un exercitiu mental pentru copii, cuvintele îi ajută să știe ce să facă în cazul izbucnirii unui incendiu.

 Am crezut că abilitățile noastre de a citi și de a scrie ne avantajează. Dar am înțeles greșit acest lucru, din cauza diferențelor dintre noi. Sunt atât de multe lucruri pe care trebuie încă să le învățăm unii de la alții. Sper că mă voi întâlni din nou cu Tim.

Iar noi, ne vom întâlni în următoarea scrisoare.

Songz

 

A Tale of Two Towns: Show Us!

 Hello friends,

 I visited Tim’s town again. I had the opportunity to observe how the children learn.

The children don't stop playing. But, I noticed that they are allowed to play with anything and everything. From sticks and stones to old appliances, almost nothing is out of bounds. They use the world around them to play. Self-discovery is part of the learning process. They pick up skills and knowledge as they play with adults and other children. I wish they had more age appropriate toys, though.

The young ones gather under the trees on sunny days & indoors when it rains. They are kept warm by the fires of the engaging stories. When the stories are told, each child is given an opportunity to retell a story. This exercise helps them to be part of the story. Also, this practice helps them retain information. I noticed the kids have their own song about their history. They sing it while playing, doing school work, even when they are doing their chores. One of the stories the elders love to tell is the story of the first settlers of the town. I was surprised how the children were able to retell that story. They had committed all the facts to memory.

There is a saying the children often repeat: “If you want us to listen, show us. Don't tell us!” They even have a catchy tune for it. They prefer information in pictures or videos. This is strange for me. I think in words and sentences. My pictures are made up of words, and my videos are sentences. 

I had to test this strange saying. I saw one child riding a bike home, so I asked her who taught her to ride the bike. She seemed confused by the question. Eventually, she told me she learned by watching others ride. This was strange for me. In our town, children are taught by their parents or siblings to ride bikes. A child is coached until she is capable of riding without assistance. It is not something they explore on their own.

Repetition is important in this community. Stories are retold, events are re-enacted, and songs are sung. Embedded in the stories, dramas and songs are truths and lessons which help them make sense of life. There’s a song children sing which is meant to teach them about the dangers of fire.

                         The house is burning (X2)

                         Look there (X2)

                        Fire, fire (X2)

                        Pour water (X2)

The song is brief and catchy. It is a mental fire drill for the children. The words help them know what to do in case of a fire.

I thought our ability to read and write put us on an advantage. I misunderstood them because of our differences. There is so much we still need learn from each other. Hopefully, Tim & I will meet again.

Until we read again,

Songz

Povestea celor două orașe: Biblioteci Vii

Salut prieteni,

A trecut ceva timp de când am scris ultima oară. Prietenul meu m-a dus într-un tur al orașului său. Ca să îi protejăm identitatea, îl vom pe prietenul meu Tim. Pe mine m-a prezentat ca fiind prietenul său dintr-un ținut îndepărtat. Nu putem să spunem celorlalți că eu vin de dincolo de râu. Acesta este micul nostru secret 🤫.

Îmi pare că sunt aici de mulți ani, chiar dacă am sosit abia de o săptămână. Este ca și cum i-aș cunoaște pe acești oameni de mult timp.

Orașul este plin de viață și de activitate. Tim parcă îi cunoaște pe toți oamenii și toți îl cunosc pe el. Oamenii sunt buni și m-au primit cu drag în comunitatea lor. Chiar mi-au pus un nume: Vitsher z oo. Tim îmi spune că înseamnă Zvâcnire Nervoasă. Sună mai bine în limba lor. Mi-au pus acest nume pentru că au spus că zâmbetul meu pare nervos când salut. Dacă nu ați înțeles ce vreau să spun, lăsați-mă să vă explic. Acolo de unde vin eu, saluturile noastre durează doar câteva secunde și de obicei sunt însoțite de un zâmbet. Noi doar spunem: “Bună, ce faci?”, iar răspunsul este: “Sunt bine, mulțumesc 😀.”

Dar la ei nu e așa. Un salut e o întreagă conversație. Saluturile lor sunt mult mai personale. Tim mi-a explicat că un salut e incomplet dacă nu conține ultimele știri despre propria sănătate și viață de familie. Amintește-ți că s-a spus – oamenii din acest oraș par să spună mult mai multe lucruri. Ei spun că eu par un ciudat, deoarece nu spun prea multe, ci doar zâmbesc mult.

Am petrecut ceva timp cu bătrânii orașului. Ei își petrec după-mesele spunând povești despre istoria orașului lor. Nu m-am putut abține și mi-am imaginat cât de imensă trebuie să fie biblioteca lor și câte volume trebuie să conțină toată această informație. În orașul meu natal, ar trebui să petreci mult timp la bibliotecă pentru a citi, înainte ca să vorbești oamenilor cu autoritate. Autorii bibliografiei tale determină autoritatea ta în ce privește un anume subiect.

Tim chicoti, cu un surâs pe față și mi-a spus că au inmagazinat toate informațiile în memorie. Am întrerupt și am spus, "dar trebuie să existe o echipă care să își scrie cunoștințele pentru generațiile viitoare. Sau altfel se vor pierde pentru totdeauna!"

Nedumerit, Tim mi-a explicat că nu era necesar, deoarece făceau parte dintr-o lungă tradiție. Această tradiție este de a-și transmite istoria de la o generație la alta.

Prietenul meu Tim m-a ajutat să văd că ei au biblioteci vii. Bibliotecile sunt oamenii, care umblă și respiră. Tradiția lor este una orală. Ei dau viață poveștilor lor. Istoria lor este păstrată în povești și cântece.

Mă pregătesc pentru următoarea vizită la ei. Voi avea ocazia să văd cum învață copiii. Pentru astăzi, atât am avut de zis.

Ne vedem în următorul articol scris,

Songz

 

A Tale of Two Towns: Living Libraries

 Hello friends,

Some time has passed since I last wrote. My friend took me on a tour of his home town. To protect his identify, we'll call him Tim.

I've been introduced as Tim's friend from a far away land. We can't let the town folk know that I'm from across the river. It's our little secret 🤫

It feels like I've been here for many years even though it has been only one week. It's almost as if I've known the people for a long time.

The town is alive & busy. Tim seems to know everyone, and is known by everyone. The people are kind & have welcomed me into their community. They even gave me a name: Vitsher z oo . Tim tells me it means nervous twitch. It sounds better in his language. They gave me the name because they said my smile looks nervous when I greet. If this is a bit confusing, let me explain. Where I come from, our greetings are rarely longer than a minute and are often accompanied by a complimentary smile. We just say, "Hello, how are you?" and reply, "I'm well, thanks 😊"

But, that's not how they do it. A greeting is a conversation on its own. Their greetings are more personal. Tim explained a greeting was incomplete without an update on one's health & family life. Remember It Was Said—the people in this town seem to say a lot more! They say I'm strange because I don't say much, but smile a lot.

We spent some time with the elders of the town. They spend their afternoons telling stories about the town's history. I couldn't help but imagined how huge their library must be and the books with all the information. In my hometown, you would have to spend a lot of time in the library reading books before speaking to people with authority. The authors in your bibliography determined your authority on a subject.

Tim chuckled, with a smirk on his face, and told me they had committed all the info to memory. I interrupted and said, "but there needs to be a team which will write down their words for future generations. Or else it will be lost, forever!"

Puzzled, Tim explained that wasn't necessary because they were part of a long tradition. This was a tradition of preserving their history from one generation to the next.

My friend Tim, helped me see that they had living libraries. The people were walking & breathing encyclopaedias. Theirs was an oral tradition. They brought their stories to life. Their history was preserved in their stories & songs.

I'm preparing for my next visit. I'll get a chance to see how the children learn. That's all from me for now.

Until we read again,

Songz